DESPRE PASIVITATE

Rezumat:

Într-un articol publicat în 1961, psihanalistul american Henry Harper Hart susținea că termenul de pasivitate este utilizat în mod constant în psihanaliză, fără a fi însă studiat în mod adecvat (Hart, 1961). Am progresat noi oare în înțelegerea acestui termen folosit în mod obișnuit? Cu siguranță, cuvântul este omniprezent în literatura psihanalitică, dar este utilizat în moduri atât de diverse, încât sensurile sale precise pot deveni confuze. Uneori, „pasivitate” s-ar putea referi la dependența copilului, alteori, la scopul pulsiunii. Este folosit, într-un mod vag, pentru a descrie un comportament observabil (acest bărbat este pasiv, compliant), fără semnifi cație teoretică, și în mod acurat, precis, în legătură cu structurile psihice, cum ar fi impactul castrării. Poate descrie modalități de relaționare, dar și marginalizarea culturală - subjugarea, „pasivizarea” femeilor sau a minorităților. Toate acestea reprezintă niveluri diferite de realitate, chiar dacă ele se pot intersecta. Una dintre marile controverse în jurul acestui termen este celebra asimilare de către Freud a pasivității cu feminitatea, lucru care a dat naștere unor dezbateri feministe și psihanalitice de durată. Freud a mai scris și că termenul alunecă cu ușurință în opusul său: că pasivitatea și activitatea se împletesc. Dacă, așa cum a scris odată Roy Schafer, confuzia conceptuală cuprinsă în termenul de pasivitate face ca defi nirea acestuia să fi e „copleșitoare, dacă nu chiar imposibil de depășit” (Schafer 1968, p.173), mai merită să încercăm?