O reexaminare a oedipalității și a complexelor oedipale. Despre tabuul incestului, cheia universalității condiției umane

Rezumat:

Oedipalitatea este înțeleasă în general ca o călătorie a individului prin atașamentele sale erotizate față de cei care îndeplinesc funcții materne și paterne. Conceptul prezintă o rezistență care este de înțeles și de asemenea, o opoziție inutilă, uneori erudită. Acest articol trece în revistă pe scurt literatura vastă cu privire la oedipalitate, concentrându-se asupra rezistențelor și obiecțiilor pe care le evocă aceasta (cel mai mult, dar nu exclusiv, din afara mișcării psihanalitice). Sunt prezentate trei ipoteze. Prima dintre ele dezbate diferențele individuale și culturale din aranjamentele și stilurile familiale și de îngrijire timpurie care ne obturează înțelegerea bazelor fundamentale ale oedipalității. Ca urmare, trebuie să facem distincția între metapsihologia „oedipalității”, universală și necesară pentru formarea psihicului uman, și feluritele „complexe oedipale” care sunt contingente variațiilor experienței timpurii. A doua ipoteză pune un mai mare accent descriptiv pe „întâlnirea” generatoare de progres a individului cu tabuul incestului și mai puțin pe conținutul relațiilor din copilărie. Multe dovezi din etnografie și lingvistica structurală susțin această viziune. A treia ipoteză se refera la faptul ca, articularea oedipalității de către Freud nu a fost doar o descoperire clinic-empirică, ci a urmat descoperirii de către el a praxisului asocierii libere care implica în mod necesar principiul cardinal al rezistenței-refulării. Într-un sens fundamental, „bariera refulării” ar trebui înțeleasă drept inscripția intrapsihică a tabuului incestului și ca o trăsătură cheie universală a umanității.